Arhitectură civilă

Muzee

Pe teritoriul Republicii Moldova funcţionează diverse tipuri de edificii cu menire socio-culturală. Din punct de vedere arhitectural cele mai interesante edificii socio-culturale au fost proiectate pentru a găzdui muzee, teatre, cinematografe, biblioteci şi palate sindicale.

Primele muzee au apărut în Basarabia încă în secolul XIX: Muzeul Natalei Sicard din Vadul-lui-Vodă (1876), Muzeul bisericesc de arheologie, Muzeul Pontului Scitic înfiinţat în 1880 de I. Suruceanu, ş.a. Primul Muzeu Public Basarabean a fost Muzeul Zemstvei inaugurat la Chişinău abia în anul 1889. Iniţial acest muzeu avea doar două secţii - cea agricolă şi cea de ştiinţe naturale. Clădirea pentru acest muzeu a fost construită în stil pseudomauritan după proiectul lui N. Ţiganco între anii 1903-1905.

Zemstvele Basarabiei au înfiinţat muzee şi în alte localităţi. Al doilea muzeu public a fost înfiinţat în 1914 la Tighina sub denumirea de "Muzeu agricol şi de ştiinţe ale naturii". În aceeaşi perioadă se încearcă înfiinţarea în Basarabia şi a unui muzeu cu profil istorico-arheologic. P.Gore propunea în calitate de local pentru acest muzeu clădirea spitalului de pneumonie "Vasile Kalmuţki" din Chişinău, însă această iniţiativă aşa şi n-a fost realizată cu succes. La sfârşitul sec.XIX - începutul sec. XX s-a încercat şi înfiinţarea unui Muzeu de istorie a Basarabiei - ca mijloc de afirmare a ideii naţionale a populaţiei băştinaşe a guberniei, dar şi această iniţiativă a eşuat sub presiunea autorităţilor ţariste. O activitate susţinută a desfăşurat în Basarabia Societatea istorico-arheologică bisericească, care a inaugurat în anul 1906 Muzeul Eparhial din Chişinău cu trei secţii - numismatică, carte veche, veşminte bisericeşti. Până la 1912 muzeul Eparhial se află la parterul Consistoriului duhovnicesc din Chişinău. Anul 1912 a însemnat începutul unei noi etape în viaţa muzeului, el primind trei camere în noua casă eparhială din Chişinău (cu părere de rău, distrusă în anii celui de al 2-lea Război Mondial).

Începutul sec.XIX marchează şi în istoria oraşului Soroca înfiinţarea Societăţii cercetătorilor ţinutului nistrean şi a muzeului Societăţii. Acest muzeu a fost deschis în 1908 şi era situat în localul Zemstvei judeţene. Patrimoniul acestui muzeu, ce avea pe atunci trei secţii (arheologie, geografie şi etnografie), a fost dezmembrat şi parţial pierdut în anii primului Război Mondial şi ai Revoluţiei Ruse (1917-1918).

În pragul Marii Uniri din 1918 a Basarabiei cu Regatul Român, la Chişinău existau 2 muzee - cel al Zemstvei şi cel Eparhial, la Tighina - Muzeul agricol şi de ştiinţe ale naturii, iar la Soroca - Muzeul Societăţii cercetătorilor ţinutului nistrean.

După 1918, cel mai mare muzeu din Basarabia continuă să fie Muzeul Zemstvei, numit de noile autorităţi: Muzeu Naţional de Istorie Naturală, iar din 1937, Muzeu Regional al Basarabiei. Muzeul din Tighina s-a transformat în perioada interbelică într-un muzeu ambulant care avea drept sarcină principală propagarea cunoştinţelor agricole în mediul rural.

Politica culturală a guvernului român după 1918 a acordat o atenţie deosebită dezvoltării muzeografiei etnografice. Profesorul P.Ştefănucă propaga ideea creării muzeelor săteşti şi considera că la baza muzeului etnografic trebuie pusă secţia de etnografie a deja existentului Muzeu de Istorie Naturală din Chişinău. O dată cu înfiinţarea în 1934 la Chişinău a institutului Social Român din Basarabia în incinta acestui institut se creează şi un mic muzeu etnografic.

Muzee săteşti cu caracter etnografic au fost înfiinţate şi într-o serie de sate basarabeane, unde colaboratorii institutului au efectuat cercetări. Tot în această perioadă apar şi primele muzee şcolare, înfiinţate în clădirile liceelor, şcolilor normale şi a unor şcoli primare săteşti de către cadrele didactice.

Un loc foarte important în activitatea muzeografică basarabeană din perioada interbelică l-au jucat muzeele bisericeşti. În afară de muzeul bisericesc de la casa eparhială din Chişinău existent încă din perioada ţaristă, în deceniile 3 şi 4 a sec.XX mai sunt înfiinţate:

Muzeul Eparhial din Ismail în 1924 si Muzeul eparhiei Hotinului (1927) la Bălţi. Aceste muzee eparhiale n-au beneficiat, însă de edificii speciale. Astfel Muzeul din Ismail era instalat în două camere din incinta clădirii Episcopiei Cetatea Albă-Ismail, iar muzeul din Bălţi era adăpostit într-o singură cameră sub acoperişul Eparhiei Hotinului.

Muzeul Eparhial din Chişinău a fost închis în a doua jumătate a anului 1940 de autorităţile sovietice, ce ocupaseră Basarabia. El a fost redeschis pentru scurt timp la 1 noiembrie 1942, în cadrul expoziţiei "Dezrobirii" odată cu revenirea la Chişinău a autorităţilor Române în anii războiului. Despre redeschiderea muzeelor eparhiale din Ismail şi Bălţi nu sunt informaţii. Perioada interbelică este importantă pentru Basarabia şi în legătură cu deschiderea a unor noi tipuri de muzee. Astfel, în anii 30 se pune în discuţie necesitatea deschiderii unor muzee economice, iar în 1939, la Chişinău, după cel de al X-lea Salon de Arte, în baza a circa o sută de lucrări donate de participanţii la salon, a nouă tablouri şi a trei sculpturi din bronz din colecţia Statului Român, este înfiinţată Pinacoteca municipală. Ea a fost inaugurată la parterul Primăriei oraşului Chişinău, proiectată încă la începutul sec. XX de A. Bernardazzi şi M. Elladi. În 1940 operele din această pinacotecă au stat la baza formării muzeului de Arte Plastice a RSS Moldoveneşti, dar în anul 1941, patrimoniul acestui muzeu nou-format a fost încărcat în două vagoane şi expediat la Harkov. Soarta de mai departe a acestui patrimoniu rămâne necunoscută până astăzi.

Tot în perioada interbelică la Cetatea Albă (astăzi Belgorod - Dnestrovski, Ucraina), a fost întemeiat muzeul de antichităţi. Colectarea materialelor pentru acest muzeu s-a început încă în 1919, deşi deschiderea oficială a avut loc abia în 1936, într-un local spaţios.

Crearea la Chişinău a unui muzeu istorico-arheologic, după cum o doreau intelectualii de aici, nu s-a reuşit în perioada interbelică.

Începuturile muzeelor memoriale din Basarabia ţin tot de perioada interbelică. Astfel, ideea primului muzeu de acest tip - muzeul memorial al marelui scriitor şi savant român basarabean B.P. Hasdeu din satul Cristineşti, comuna Doljoc, judeţul Hotin, este lansată la 15 martie 1940, cu câteva luni înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de trupele sovietice.

Începând cu toamna anului 1944, când trupele sovietice reintrară pe teritoriul Basarabiei, activitatea muzeistică devine o parte componentă a politicii culturale şi a propagandei ideologice a statului sovietic. Sistemul puternic centralizat de stat afectează şi muzeografia din recent înfiinţata RSSM.

În perioada postbelică a căpătat proporţii procesul de organizare a muzeelor memoriale dedicate revoluţiei, puterii sovietice, comandanţilor militari, eroilor războiului civil, oamenilor de artă ruşi sau ucraineni ce au vizitat Basarabia etc. Astfel sunt înfiinţate muzeul "G.Kotovski" la Chişinău (1946-1948) (ulterior muzeul "G.Kotovski şi S.Lazo") cu filiale în or. Kotovsk - astăzi Hânceşti şi în s.Lazo (astăzi Piatra), Casa - muzeu "A.S.Puşkin" din Chişinău (1948), Casa-muzeu a arhitectului A.V.Şciusev (1950), Muzeul tipografiei ilegale a gazetei leniniste "Iskra" (1960), Muzeul de ateism ştiinţific (1978), Muzeul de Istorie a Partidului Comunist al Moldovei (1970), Muzeul Prietenii Popoarelor (1979) ş.a. Unele din aceste muzee, cu expoziţii angajate din punct de vedere ideologic, au fost închise după 1991,- an în care s-a destrămat URSS, iar Republica Moldova s-a declarat independentă. Aceasta a fost soarta muzeului "G.Kotovski şi S.Lazo", a muzeul de Istorie a Partidului Comunist al Moldovei, a muzeul Prietenii Popoarelor.

Alte muzee înfiinţate în perioada sovietică îşi continuă activitatea până în prezent. Astfel, Muzeul Republican de literatură "Dimitrie Cantemir" înfiinţat în 1965 pe lângă Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, s-a schimbat denumirea şi sub numele de Muzeu al literaturii române "M.Kogălniceanu" continuă să activeze. Muzeul etnografic al meşteşugurilor populare din s.Ivancea (Orhei), înfiinţat în 1984 continuă să activeze ca filială a Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală (fostul Muzeu al Zemstvei din Chişinău). Muzeul Naţional de Arte Plastice a fost reînfiinţat după 1944 şi cuprinde actualmente mai mult de 20 de mii de opere de artă, fondurile lui fiind găzduite în trei clădiri de importanţă arhitecturală incontestabilă - casele Herţa şi Cligman şi clădirea fostului gimnaziu pentru fete înfiinţat de principesa Dadiani. Biserica Adormirea Maicii Domnului din Căuşeni este de asemenea o filială a Muzeului Naţional de Arte Plastice din Chişinău.

Muzeul de Arheologie şi Etnografie al Institutului de arheologie şi etnografie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, înfiinţat în anul 1979, în locul fostului Muzeu de arheologie a Institutului de Istorie al A.Ş.M., îşi continuă activitatea fiind situat în clădirea istorică proiectată la sf. sec XIX de A.Bernardazzi şi cunoscută sub denumirea de Casa Ianuşevschi sau Casa Casso-Donici, după numele foştilor proprietari.

Actualul Muzeu Naţional de Istorie a Moldovei a fost înfiinţat în 1983 în baza unei părţi a fondurilor Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală (pe atunci numit Muzeu de Studiere a Ţinutului Natal) şi a fondurilor muzeului Gloriei militare. După 1991 la Muzeul Naţional de Istorie trec fondurile Muzeului "G.Kotovski şi S.Lazo", a muzeului Prieteniei Popoarelor, a muzeului Partidului Comunist al Moldovei, a Muzeului de ateism ştiinţific, ş.a. Clădirea actuală a Muzeului Naţional de Istorie este o clădire remarcabilă prin istoria sa. Ea a fost construită de negustorul Bogaciov, în anii 30 ai sec.XIX. Din 1842 aici s-a aflat Gimnaziul regional pentru băieţi nr.1, reconstruit în 1888 la insistenţa directorului liceului V.Soloviov de arhitectul H.Lonschi. După seismul din 1977, această clădire avariată a fost reamplasată pe temelii noi, după un proiect de restaurare a Combinatului specializat de restaurare din Chişinău şi a fost reproiectată pentru a găzdui colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei.

Muzeul de Istorie a oraşului Chişinău este amplasat în incinta Foişorului de apă din Chişinău, proiectat de A.Bernardazzi.

În afara activităţilor muzeistice din Capitala Republicii Moldova, în anii 60-80 ai sec.XX au fost înfiinţate şi o serie de muzee în satele şi centrele judeţene ale R. Moldova. Astfel, au fost înfiinţate galeriile de artă plastică ( Pinacotecile) din Tighina şi Bălţi, Muzeul ţinutului din Hînceşti în castelul de vânătoare a lui Manuc-Bei. muzeul ţinutului din S. Tvardiţa (Cahul) (1964), muzeul de etnografie a populaţiei găgăuze din s.Beşalma (unitatea teritorial-administrativă găgăuză), muzeul-municipal de istorie a oraşului Cahul (în clădirea fostei judecătorii judeţene Cahul, unde a activat B.P. Hasdeu), Casele memoriale "Alexei Mateevici" din satele Căinari (judeţul Tighina) şi Zaim (jud. Tighina), casa-muzeu a pianistului Anton Rubinştein în satul Ofatinţi, casa-muzeu Olimpii Panov din or.Taraclia (jud.Cahul), casa-muzeu "Vasile Coroban" din s.Camenca, sala-muzeu "Petre Ştefănucă" de la Ialoveni, casa "Petru Zadnipru" din s.Sauca (jud.Edineţ), casa "Igor Vieru" din s.Cernoleuca (jud.Edineţ), casa "Constantin Stamati" din s.Ocniţa (jud. Edineţ). Continuă să activeze în calitate de muzee: cetatea Soroca, casa-muzeu "A.S. Puşkin" cu filială în s.Dolna (Nisporeni), casa "E.Sârbu" din s.Rudi (Donduşeni), casa-muzeu "A. Donici" din s.Donici (Orhei), muzeul de studiere a Ţinutului din or.Ungheni şi din s.Horodişte (Călăraşi), muzeele -case comemorative a lui I. Secrieru din s. Abaclia (Barasabeasca) şi a lui N. Gribov din s. Gribova (Drochia). În Transnistria continuă activitatea Galeria de tablouri, Casa-muzeu a savantului N. Zelinschi, Muzeul Gloriei ostăşeşti, Muzeul gloriei de muncă a uzinei de maşini "S. Kirov", Muzeul statului major al brigăzii de cavalerie "G.I. Kotovski" - situate toate la Tiraspol.

Conform datelor furnizate de E. Ploşniţă în cartea "Muzeul Basarabean în fluxul istoriei" (Chişinău, 1998) actualmente în Republica Moldova sunt 73 de unităţi muzeale, dintre care 25 de muzee de studiere a ţinutului, 22 de istorie şi etnografie, 3 de etnografie şi 5 de arte plastice.

Teatre şi cinematografe

Forme teatrale arhaice la populaţia din bazinele râurilor Nistru şi Prut au existat din timpurile cele mai vechi.

Ele erau influenţate de teatrul antic grec şi de arta amenajării sărbătorilor romane. În epoca feudală, au existat jocuri populare cu idoli şi măşti, care îşi aveau originile în străvechile credinţe ale autohtonilor. În această epocă nu exista o delimitare între teatrul popular şi cel profesional. Elementele dramatice şi carnavaleşti din ritualurile agrare de tipul "Drăgaicei", "Caloianului", "Paparudelor", Pluguşorului", "Căluşarilor" erau preluate de teatrul popular, de dansurile teatralizate, de jocurile cu măşti, de tipul "Ţurca", "Capra", "Cerbul", ş.a. descrise încă de Dimitrie Cantemir la începutul sec.XVIII sau de tipul "Cucilor" descris de cărturarul Dosoftei încă în sec.XVII.

Un anumit rol în constituirea teatrului popular din Moldova l-au jucat şi unele forme ale teatrului oriental, pătruns în Basarabia prin filiera turcească şi greco-fanariotă.

Spectacolele de divertisment de la curtea domnitorilor Moldovei au apărut relativ târziu fiind prezentate de "măscărici", "pehlivani", "soitari", "acrobaţi", alţi histrioni ambulanţi, pentru un cerc relativ restrâns de spectatori. La acea etapă nu exista o deosebire bine pronunţată între formele teatrale propriu-zise şi formele carnavaleşti ale artei populare sau elementul ludic al reprezentaţiei de circ. Evident că la acea etapă nu existau nici clădiri amenajate special pentru a găzdui reprezentaţiile teatrale.

Pe la sfârşitul sec.XVIII - începutul sec.XIX la palatele domneşti şi la curţile boiereşti încep să pătrundă elementele de cultură europeană profesionistă, teatrul de măscărici rămânând în sfera distracţiilor mulţimii din târguri şi de la iarmaroace. Jocul popular cu păpuşi, preluat din arta profesionistă orientală, dar care se inspiră tot mai des din teatrul cu "marionete" european sau din "teatrul cu umbre" este atât de popular la sfârşitul sec.XVIII - începutul sec. XIX, încât pentru dânsul se scriu piese speciale (C.Conachi). Mulţi promotori ai culturii naţionale printre care Matei Millo, Vasile Alecsandri, Ion Creangă apreciază foarte înalt acest joc cu păpuşi.

La cartierul general al cneazului Potiomkin, dislocat în anii 80-90 ai sec XVIII la Iaşi, sunt jucate primele spectacole de teatru cult european.

La hotarul sec.XVIII-XIX Moldova este vizitată de trupe de artişti de teatru germani.

În timpul războiului ruso-turc din anii 1806 - 1812 la Iaşi timp de 3 ani activează o trupă de actori dramatici ruşi, condusă de S.Kvasnevski şi de antreprenorul G.Magi, care a şi construit unul din primele localuri teatrale din capitala de atunci a Moldovei. În această perioadă încep să fie traduse şi în limba română operele dramatice a scriitorilor vest-europeni (Voltaire, P.Metastazio, Moliere, Alfieri, Florian ş.a.)

Iniţiativa întemeierii teatrului naţional îi revine lui Gheorghe Asachi, care a tradus şi a montat pastorala "Mirtil şi Hloe" de Gesner şi Florian. Acest spectacol a fost prezentat la 27 decembrie 1816, la Iaşi, în casa hatmanului Costache Ghica. Au urmat traducerile altor opere dramatice printre care şi "Alzira" lui Voltaire.

În 1834 este montată drama eroică "Dragoş, întâiul domn suveran al Moldovei" scrisă de Gh.Asachi, iar în 1835 piesa "Piatra teiului" în care a evoluat cu brio Matei Millo. Acelaşi Matei Millo încearcă să monteze spectacole după propriile-i texte dramatice (vodevilul "Serbarea ostăşească"(1834), comediile satirice "Poetul romantic" (1835) şi "Postelnicul Sandu Curcă" (1835).

În noiembrie 1836, Gh.Asachi, Şt.Catargi şi V.Alecsandri-tatăl înfiinţează la Iaşi "Conservatorul filarmonic-dramatic", care devine nucleul viitorului teatru naţional permanent.

Primul teatru românesc permanent a fost inaugurat la 19 noiembrie 1840 la Iaşi cu spectacolul "Farmazonul din Hârlău" de Vasile Alecsandri.

În Basarabia, ocupată de Rusia ţaristă încă la 1812, teatru românesc permanent n-a existat până în sec. XX. Aici evoluau sporadic trupe teatrale poloneze, ruse, nemţeşti, italiene, franceze. La Chişinău, Bălţi, Soroca, Orhei, Bender (Tighina), Ismail şi în alte localităţi în sec. XIX au evoluat cu turnee şi unele trupe profesioniste din Moldova de peste Prut, conduse de M.Millo, T.Teodorini, M.Vasilescu, N.Luchian, P.Alexandrescu.

Edificii special amenajate pentru activitatea teatrală la începutul sec.XIX la Chişinău şi în alte târguri ale nou înfiinţatei gubernii nu existau. Spectacolele teatrale din deceniile 2 şi 3 ale sec.XIX aveau loc la Chişinău, în sala mare a casei vice-gubernatorului Basarabiei Crupenschi. Aici, în anul 1818 nobilimea basarabeană a organizat balul festiv, prilejuit de semnarea de către Alexandru I, ţarul Rusiei a "statutului formării regiunii Basarabia şi a declarării Chişinăului drept capitală gubernială". Se ştie exact că în anul 1820 în această sală teatrală a Casei Crupenschi s-a jucat "Şcoala femeilor" de Moliere, spectacol, posibil, vizionat şi de marele poet rus A.S.Puşkin, care se afla pe atunci la Chişinău. Tot în acest teatru au evoluat trupa germană a lui Kotzebu şi trupa poloneză a lui Iosif Henzel. În anii 30 ai sec.XIX teatrul lui Crupenschi, care iniţial era prevăzut doar pentru aproximativ 100 de locuri, a fost lărgit. A fost construită galeria, lărgit parterul, totalul de locuri fiind majorat la 150. Alt local teatral al anilor 40 ai sec.XIX a fost la Chişinău "Clubul englezesc", inaugurat în 1838. Dar el era destinat numai dvorenimii basarabene, fiind închis pentru majoritatea populaţiei.

În aprilie 1846 la Chişinău soseşte de la Odesa trupa teatrală a prinţului

P.I. Gagarin, care încearcă să constituie la Chişinău un teatru permanent de limbă rusă. Acest teatru îşi avea sediul în deja pomenita sală a lui Crupenschi, care a fost lărgită şi reconstruită.

Al doilea teatru inaugurat la Chişinău în 1852 a fost teatrul lui Sokolov. Sala acestui teatru dispunea de 130 de fotolii şi 45 de loje dispuse în două caturi.

În anii 1866-1868 la Chişinău îşi desfăşoară antreprizele Nikifor Ivanovici Novicov, care construieşte (în 1868) în Grădina publică municipală un teatru de vară de lemn, cu loje, amfiteatru etc. Dar acest teatru nu putea fi considerat drept teatru staţionar, întrucât era inaccesibil în perioada rece a anului.

Din anul 1871, actorii teatrului lui Novikov arendează pentru spectacolele lor clădirea circului Sura de pe "Piaţa Poliţiei" din Chişinău, dar în iulie 1872, din cauza dificultăţilor materiale trupa este nevoită să părăsească capitala Basarabiei.

Din cele expuse mai sus reiese că în anii 70-90 ai sec.XIX construcţia unui edificiu teatral permanent specializat nu s-a realizat. Principalele aşezăminte teatrale din a doua jumătate a sec.XIX erau teatrul privat a lui V.Grossman, cu o clădire destul de mică şi neîncăpătoare şi, în anii 70 ai aceluiaşi secol, - circul lui V.Sura, iar în anii 80- circul lui A.Fiurer. În anul 1874, în clădirea fostului circ Sura, reconstruită de arhitectul A.I. Bernardazzi, a fost deschis teatrul orăşenesc, în care evoluau actorii trupei Novikov. Dar la 24 decembrie 1875 acest teatru a ars până la temelie, în urma unui incendiu devastator. Teatrul lui Fiurer a fost şi el închis şi demolat din cauza stării avariate în care se află în luna mai 1890.

La începutul anilor 90 ai sec.XIX spectacolele se jucau doar în clădirea teatrului lui Grossman, reconstruit în 1890-1891, şi în edificiul Adunării Nobilimii din Chişinău. Tot la începutul anilor 90 ai sec.XIX pentru reprezentările teatrale a fost reamenajată o sală festivă a şcolii de meserii "Alexandrovsk" din Chişinău.

În anul 1896 Duma orăşenească din Chişinău a creat o comisie specială pentru elaborarea planului de construcţie a unui teatru municipal permanent, deschis tuturor categoriilor de cetăţeni.

La 25 mai 1899 a avut loc ceremonia punerii primei pietre în construcţia acestui teatru-auditoriu, care era situat la răscrucea actualelor străzi A.Puşkin şi A.Mateevici ( pe atunci - Sadovaia). În decembrie 1900 teatrul a fost deschis şi a primit numele poetului rus A.S.Puşkin. Pe parcursul sezonului teatral 1900-1901 acest teatru a fost dat în arendă antreprenorului V.L.Forcati, care venise la Chişinău cu o trupă de actori din oraşul Taganrog. Cam în aceeaşi perioadă, în ianuarie 1901 îşi începe activitatea şi noul teatru privat al lui Oradovschi, cu spectacolul "Furtuna" după piesa lui A. Ostrovski. Însă, în anul 1906, din cauza recesiunii şi crizei economice, atât teatrul privat al lui Oradovski, cât şi teatrul-auditoriu "Puşkin", sunt închise din motive financiare. Singurul edificiu cu menire teatrală ce continua să funcţioneze era teatrul de lângă Adunarea Nobilimii din Chişinău, unde în primăvara anului 1907 s-a început stagiunea trupei din Harkov, condusă de Smirnov. Abia în 1909, în localul fostului teatru a lui Oradovski, după reconstrucţie, începe să activeze teatrul privat al lui Fukelmann, care s-a remarcat prin preţul scăzut al biletelor, dar şi prin calitatea proastă a spectacolelor montate.

În anii 1911-1912, pentru scurt timp este reanimat teatrul-auditoriu A.S.Puşkin, unde vine să joace o trupă imperială din oraşul Helsingforgst (actualul Helsinki) condusă de antreprenorul V.S.Ghenbacev-Dolin, care montează spectacole după piesele lui M.Gorki şi L.Andreev.

În pofida vizitelor în anii 1910-1913 la Chişinău a celebrei familii de actori şi baleruni Petitpas din Sanct-Petersburg, viaţa teatrală din Chişinău rămâne neschimbată şi, prin excelenţă, destul de inertă. În anii Primului Război Mondial, principalele spectacole pentru ostaşi şi pentru răniţi au loc în teatrul de pe lângă Adunarea Nobilimii, unde evoluează trupa de actori de dramă rusă, condusă de regizorul principal al teatrului din Odessa N.I.Sobolşcikov-Samarin, venit la Chişinău pentru scurt timp. După revoluţia din februarie 1917, acest teatru al lui N.I. Sobolşcikov-Samarin îşi întrerupe temporar spectacolele, pentru a le continua din luna aprilie a aceluiaşi an. În această perioadă de instabilitate, proprie anilor 1917-1918 când în oraş lipseau trupe de artişti dramatici profesionişti, apăreau pentru moment, şi dispăreau fără urme diverse teatre private, care demonstrau farse, vodeviluri, spectacole distractive etc. Era perioada în care tot mai des spectacolele teatrale erau eclipsate sau subordonate demonstrării filmelor, cum este cazul teatrului lui Fukelmann. După Unirea în anul 1918 a Basarabiei cu România, în anul 1920 este creat la Chişinău şi primul teatru românesc stabil din provincie - numit iniţial Teatru Popular, dar reorganizat peste un an în Teatrul Naţional din Chişinău. Acest teatru românesc activa alături de teatrele de limbă rusă deja constituite la Chişinău. El şi-a ales drept sediu localul fostei Adunări a Nobilimii (pe locul actualului cinematograf "Patria"), care dispunea de o sală de spectacole cu peste 800 de locuri, camere pentru repetiţii şi ateliere, cabine de machiaj etc., deşi trebuie de spus, că mobilierul era uzat iar clădirea nu fusese reparată de mai mulţi ani.

În afara Adunării Nobilimii, în Chişinăul interbelic au mai funcţionat încă trei săli de spectacole. Este vorba de sălile "Colosseum", "Orfeum" şi sala teatrului "Expres". Continuau să fie montate spectacole în limba rusă la teatrul-auditoriu "Puşkin".

În timpul stagiunii Teatrului Naţional din 1926-1927 situaţia cu Sala Adunării Nobilimii s-a înrăutăţit. Directorul Teatrului Ion Livescu este nevoit să ridice în faţa Primăriei Chişinăului problema evacuării din clădirea Adunării Nobilimii a clubului-cazinou existent acolo. În anii 1928-1929 trupa Teatrului Naţional se vede nevoită să joace în sala mare a teatrului "Expres".

În perioada postbelică construcţia edificiilor cu menire teatrală şi a cinematografelor, palatelor de cultură şi a celor sindicale prinde amploare. În anii 1953-1954 este finisată construcţia clădirii actualului Teatru Naţional "M.Eminescu" (pe atunci "A.S.Puşkin"), deşi, pentru a fi exacţi, trebuie să menţionăm faptul, că construcţia edificiului iniţial a fost începută încă pînă la război, în anii 1933-1939.

În anul 1945, pe locul sălii "Odeon" este construit cinematograful "Biruinţa" (actualmente "Odeon"), care va mai suporta trei reconstrucţii în anii 1965, 1982 şi la începutul anilor 90 ai sec.XX.

Arhitectul Voiţehovschi proiectează în anul 1952, pe locul clădirii Adunării Nobilimii cinematograful "Patria", în anul 1957 cinematograful "40 de ani ai Comsomolului" (actualmente Teatrul "Eugen Ionesco"), în anii 1960-1962 Clădirea Filarmonicii Naţionale, iar în anul 1962 finalizează construcţia actualului cinematograf "Dacia" din Soroca.

La Tiraspol arhitecţii G.Gotghelf, N.Petrov şi D.Kovalenko proiectează clădirea Teatrului de dramă şi comedie ".M.Gorki", terminată în anul 1963. În anul 1965, la Chişinău după proiectul arhitectului L.Kurennoi este construit cinematograful "Moscova", iar în 1966 este reconstruit capital, după proiectul lui R.Bekesevici, localul teatrului dramatic rus "A.S.Puşkin" din capitală. În 1970 acelaşi arhitect R.Bekesevici proiectează cinematograful "Columna" (iniţial "Iskra") din parcul chişinăuean Valea Trandafirilor. Clădirea actualului teatru "Ginta Latină" a fost edificată după proiectul arhitectului B.Waisbein în anul 1975 şi era iniţial destinată "Casei învăţământului politic". În anul 1976, după proiectul arhitectului V.Zaharov este înălţată clădirea cinematografului "Flacăra", aflată actualmente în reconstrucţie. La Tiraspol, în anii 70 se construieşte primul cinematograf cu trei săli "Tiras" (arhitect V.Sumişevski).

Cel mai important edificiu teatral construit în perioada postbelică este teatrul naţional de Operă şi Balet ("Opera naţională"), proiectat de arhitecţii A. Gorşkov şi L. Kurennoi, care a fost dat în exploatare în anul 1980. Tot în această perioadă a avut loc şi reamenajarea în "Sală cu orgă" a clădirii fostei Băncii municipale (proiectate încă la începutul secolului de inginerul Cekeruli-Kuş). O noutate absolută pentru Republica Moldova a fost construcţia în 1981 a primei clădiri a Circului din Chişinău, după proiectul arhitecţilor S. Şoihet şi A.Kiricenco. Această clădire, spre deosebire de circurile din perioada interbelică sau de circurile ambulante de după război, era proiectată special pentru a servi unui circ staţionar, având o capacitate de peste 1900 de locuri.

Perioada postbelică este variată din punct de vedere a tipologiei edificiilor cu menire socio-culturală. Apar case ale tehnicii, case şi palate ale culturii, cluburi din satele şi centrele raionale ale republicii ( exemple: Casa de cultură din s. Chiţcani, judeţul Tighina, cunoscută datorită frescelor executate în interiorul ei de pictorii Ilie Bogdesco şi Leonid Beliaiev). Apar diverse manejuri, stadioane şi alte construcţii destinate Sportului (Stadionul central şi Stadionul "Dinamo", Clădirea manejului pentru atletică uşoară, Palatul Tenisului, Clădirea bazinului pentru înot - toate la Chişinău).

Adesea este destul de greu a separa din punct de vedere tipologic arhitectura instituţiilor culturale de arhitectura unor edificii oficiale numite "Palate" cum sunt: Palatul Naţional, Palatul Republicii, Palatul Feroviarilor, Palatul Sindicatelor.

Proiectarea edificiilor socio-culturale destinate a găzdui arhivele, bibliotecile sau mediatecile este mai puţin dezvoltată în Republica Moldova. Tradiţional, pentru arhive, biblioteci sau alte focare culturale erau utilizate clădiri obişnuite, reamenajate şi doar parţial reconstruite în aceste scopuri. Totuşi Arhiva centrală a Republicii Moldova şi Biblioteca Naţională (arhitect A. Ambarţumian) beneficiază de edificii construite după planuri speciale.