Bogată în mănăstiri, Basarabia secolului XIX era supranumită "Tebaida sudică". Originalitatea compozițiilor spațiale a mănăstirilor basarabene se datorează diverselor procedee arhitecturale și peisagistice îmbinate cu utilizarea maximă a formelor de relief, a resurselor acvatice și a masivelor verzi. Conform cercetărilor Luminiței Ilivițchi, mănăstirile basarabene pot fi repartizate tipologic în trei grupe distincte: grupul central, cel mai numeros, ce include 14 mănăstiri, grupul nordic, ce include 6 mănăstiri și grupul situat dea lungul râurilor Nistru și Răut alcătuit din 5 mănăstiri. Sudul Republicii Moldova, în virtutea vicisitudinilor istoriei este mai sărac în așezăminte monastice. Mărturiile scrise atestă faptul, că marea majoritate a mănăstirilor actuale au existat inițial sub formă de schituri, cu mici bisericuțe de lemn sau cu locașuri rupestre săpate în stâncă. Cu timpul aceste edificii de lemn sau schiturile rupestre au fost substituite cu clădiri din piatră sau cărămidă. Marea majoritate a mănăstirilor basarabene dispun atât de biserici de vară, cât și de iarnă, dispun de trapeze, acareturi, clădiri destinate chiliilor călugărilor, de alte anexe gospodărești. Unele mănăstiri au terenuri agricole, terase de viță de vie, grădini și livezi, sisteme de irigare și, în cazuri mai rare, fântâni arteziene. Istoria mănăstirilor basarabene a fost dramatică. Pe lângă năvălirile din trecut a turcilor și tătarilor musulmani, aceste vetre de spiritualitate creștină au avut mult de suferit și după cel de al doilea Război mondial, perioada în care autoritățile comuniste, care impuneau peste tot așa numitul "ateism științific", au închis cea mai mare parte a locașelor și mănăstirilor basarabene, transformându-le în depozite, instituții sanitaro-curative, școli de corecție etc.
Cea mai celebră mănăstire basarabeană este cea de la Căpriana, pomenită pentru prima dată încă pe timpul domnitorului Alexandru cel Bun, la 1420, sub numele de "poiana lui Chiprian, dăruită sfetnicului Oană". Aspectul ei actual se datorează mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni care a refăcut în anii 1819 -1820 substanțial vechea biserică de vară a Adormirii Maicii Domnului, construită în piatră încă pe timpurile lui Petru Rareș la 1545.
Și mai veche decât Căpriana pare să fie mănăstirea Vărzărești, atestată încă la 25 aprilie 1420 prin gramota de întărire a unor moșii boierului Venea, dar care a fost completamente devastată de către tătari în sec.XVII-XVIII, fiind refăcută abia după 1770 prin străduințele lui Constantin Măcărescu.
Moștenitoare a tradițiilor arhitecturale moldovenești, mănăstirea Rudi (Rughi) este unul din cele mai semnificative ansambluri arhitecturale din nordul Basarabiei. Situată într-o vale pitorească a actualei rezervații Rudi-Arionești, pe malurile râului Bulboana, localitatea Rudi este menționată încă la 1495. Schitul și biserica sunt de dată mai recentă, fiind înființate, conform datelor preotului A.Proțenco în jurul anului 1777. Biserica mănăstirii este de plan treflat și are în decorația sa două rânduri de nișe oarbe ce înconjoară perimetrul edificiului. Datorită acestei arcaturi din nișe oarbe, specifice arhitecturii medievale moldovenești, monotonia zidurilor bisericii este înviorată de bogate jocuri de lumină și umbră.
Mănăstirea Hârbovăț este așezată pe malul Ichelului, nu departe de satul cu același nume, fiind întemeiată încă la 1730 de boierul Constantin Carpuz, deși există unele versiuni, conform cărora ea ar fi mai veche. Celebritatea acestei mănăstiri se datorează icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hârbovăț, icoana ce s-a găsit la această mănăstire pe aproape tot parcursul secolului XIX, fiind comandată la Sanct Petersburg de soția colonelului rus N.Albaduiev, mort la sf.sec. XVIII la Hârbovăț.
Într-unul din defileurile pitorești din apropierea satului Saharna se află complexul monastic Sfânta Treime. Nucleul vechi istoric al mănăstirii îl constituia schitul rupestru de la Saharna din sec.XVI-XVII. Mănăstirea Saharna (de zid) a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului XVIII de schimonahul Vartolomeu și este amplasată pe trei terase ce se succed. Construcțiile monastice de aici erau înconjurate de livezi, pe teritoriul cărora se aflau 22 de cascade, integrând armonios ansamblul arhitectural într-un peisaj pitoresc.
Mănăstirea Hârjauca a fost fondată la 1740, dar, ulterior, a fost distrusă de năvălirile tătarilor. Actualul ansamblu de la Hârjauca este realizat în secolul XIX într-un stil apropiat de neoclasicismul rusesc. Asemeni mănăstirii Saharna, mănăstirea Hârjauca dispune de un parc-livadă traversat de izvoare și dotat cu havuzuri, protejate de mici pavilioane decorative.
În centrul Republicii Moldova se află și ansamblul monastic de la Curchi, care conform izvoarelor documentare, a fost înființat în 1765. Curtea și construcțiile mănăstirești sunt amplasate pe două terase, înconjurate de ziduri din piatră cu turnulețe la colțuri.
În nord-estul Moldovei, pe malul Nistrului se află mănăstirea cu hramul Înălțarea Domnului din Japca. Întemeiată inițial ca schit pe la mijlocul secolului al XVI-lea de către călugării de la Deleni, din Moldova de peste Prut, prima biserică de la Japca a fost săpată în stâncă. Pe parcursul timpului, mănăstirea se extinde, ocupând o terasă pe malul Nistrului, unde în jurul anului 1825, Constantin Andronic construiește biserica de vară. Această biserică a fost ce-i drept demolată și în locul ei în 1915 a fost construită imensa biserică de vară actuală, edificiu de stil eclectic neobizantin, care domină întreg ansamblul mănăstirii.
Ultimul ansamblu monastic construit în perioada țaristă pe teritoriul Republicii Moldova este mănăstirea Noul Neamț din Chițcani. Istoria aceste mănăstiri este strâns legată de istoria mănăstirii Neamț din dreapta Prutului, vestit centru al culturii medievale moldave. După secularizarea averilor mănăstirești pe timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, o parte din călugării de la Neamț au trecut în Basarabia, pe pământurile ce le aparțineau de pe timpul lui Ștefan cel Mare și au întemeiat, în anul 1859 mănăstirea Noul Neamț. Ctitori ai mănăstirii au fost călugărul Teofan Cristea și ieromonahul Andronic Popovici, care pe parcursul a aproape o jumătate de secol (1865-1912) au înălțat patru biserici, spitalul, trapeza și chiliile în două niveluri. Turnul clopotniță, cu o înălțime de 74 de metri, construit în 1912 și care servește și drept intrare în mănăstire, domină întreg ansamblul arhitectonic.
De remarcat și faptul transportării la mănăstirea Noul Neamț a vechii biblioteci mănăstirești de la Neamț, cu inestimabile capodopere ale miniaturii medievale și cu prețioase cărți prime tipărituri, o parte dintre care, cu părere de rău s-au pierdut pe parcursul sec.XX.
Printre alte importante mănăstiri basarabene, merită să fie amintite:
- Mănăstirea Hâncul din județul Ungheni, întemeiată de marele stolnic Mihail Hâncul încă la 1678, dar reconstruită din temelie în sec.XIX;
- Mănăstirea Condrița, întemeiată la 1783 de ieromonahul Iosif venit acolo de la mănăstirea Căpriana;
- Mănăstirea Cușelăuca (sau Coșeleuca), ctitorită la 1786 de cuvioasa răzeșiță din satul Cotiujeni Maria Tocanos;
- Mănăstirea Suruceni, ctitorită la 1785 de ieromonahul Iosif și de pitarul Casian Suruceanu;
- Mănăstirea Țigănești, ctitorită la 1725 de boierul Lupu Dencu și de răzeșii satelor Cobâlca și Țigănești;
- Mănăstirea Dobrușa, întemeiată la 1772 de călugărul Ioasaf, venit de la mănăstirea Probota;
- Mănăstirea Tabăra, ctitorită conform unor versiuni la 1784 de Gheorghe Russo, iar conform altor versiuni în 1779 de vătavul moșiei lui Russo - Darie Carp.
Încheind această trecere în revistă a mănăstirilor de pe teritoriul Republicii Moldova, ținem să accentuăm faptul că marea lor majoritate sunt de o vechime considerabilă. Ele au fost înființate și au existat cu mult înainte de anul 1812, an în care Basarabia a fost ocupată de Imperiul Țarist, și cu toate că în secolele XVI-XVIII Basarabia, ca parte integrantă a Moldovei Medievale, se afla în vasalitate față de Poarta Otomană, călugării din aceste mănăstiri au participat și au îmbogățit spiritualitatea creștină a ținutului.
