Glosar de termeni

a b c d e f g h i j k l m n o p q r s ş t v z

Placă de piatră plasată deasupra capitelului unei coloane, de formă cel mai adesea pătrată, mai rar octogonală.

Spaţiu cu traseu circular, poligonal, rectangular sau, mai rar, lobat, ieşit în rezalit faţă de zidul perimetral al unei biserici. Absida altarului este plasată în axul bisericii, de regulă spre est, comunicând cu nava centrală sau cu naosul, fie direct, fie prin intermediul unui cor sau al transeptului. Există abside laterale (în nordul şi sudul absidei centrale) şi abside tăiate în pereţii nordic şi sudic al bisericilor.

Mod de viziune artistică dominată de conformitatea faţă de principiile învăţământului academic bazat pe studiul artei clasice. Uneori se întrebuinţează în sens peiorativ - atunci când este contestată validitatea reţetelor academice de creaţie.

Motiv ornamental reprezentând frunza de formă neregulată a plantei de acant. Este utilizat în decoraţia sculpturală a capitelurilor de ordin corintic şi compozit.

Imn de mulţumire şi de laudă adresat Maicii Domnului, Sfintei Treimi, diferitor sfinţi etc. Cel mai cunoscut este "Acatistul Maicii Domnului" sau "Acatistul Bunei Vestiri" atribuit lui Roman Melodul (sec.VI) şi completat de patriarhul Sergiu al Constantinopolului.

Imagine (icoană) considerată ca nefiind făcută de mâna omului, obţinută prin amprenta directă a chipului sau a trupului lui Iisus Hristos pe anumit material. Este un termen generic utilizat pentru tipurile iconografice a keramionului, mandylionului, Năframa Veronicii, Giulgiul de la Torino şi pentru unele icoane ale Maicii Domnului, căpătate conform legendelor în mod miraculos, fără a fi pictate de mâna zugravului.

Temă iconografică de intercesiune, avându-şi originea în calitatea de palladium (apărare) a oraşului Constantinopol al maforionului Maicii Domnului. Tipul iconografic apare iniţial în Rusia în două versiuni: cea novgorodeană şi cea moscovită. Ulterior, capătă răspândire în arta ortodoxă a altor state. Acoperământul Maicii Domnului figurează în picturile murale de la Suceviţa, Hurezi, Polovragi, Căuşeni etc.

Temă iconografică din ciclul morţii şi glorificării Mariei, inspirată din evangheliile apocrife. Este prezentă de obicei pe peretele de vest al naosurilor bisericilor. Figurează în calitate de temă principală în pictura bisericii Adormirea Maicii Domnului din Căuşeni.

Termen ce marchează situaţia în care două elemente constructive sunt amplasate spate în spate sau atunci când un element constructiv (o coloană, un pilastru) sunt ridicate în faţa altui element mai important, pe care se sprijină.

Tehnică decorativă constând din traforarea de mici străpungeri în plăci de piatră sau de lemn, permiţând pătrunderea luminii.

Spadă scurtă (sau pumnal) cu unul sau două tăişuri, folosite de sciţi, perşi, sarmaţi şi alte populaţii în sec.VI - III î. de Hristos. Se întâlneşte şi în săpăturile arheologice de pe teritoriul Republicii Moldova.

1. Spaţiu jalonat la intervale egale de elemente de acelaşi tip (arbori, statui, fântâni, clădiri, coloane etc.).
2. Rezultatul unei operaţiuni de sistematizare urbană, constând în aducerea la o linie comună a spaţiilor verzi sau a amenajărilor ce le deservesc.

1. Loc sacru destinat depunerii ofrandelor şi oficierii sacrificiilor, existent în diverse credinţe religioase.
2. Masă, plasată în centrul sanctuarului, pe care se oficiază liturghia.

Tip de relief puternic profilat faşă de suprafaţa de fundal, cu tendinţa de desprindere de acesta.

1. Deschidere practicată într-un zid, delimitată de cadrul unei ferestre sau al unei uşi.
2. Spaţiul cuprins între montanţii ferestrei sau uşii.
3. Deschidere practicată într-o amenajare întărită, pentru a permite tragerea cu o armă.

Piesă de mobilier bisericesc, servind pentru sprijinirea cărţilor de cult în timpul lecturilor sau al cântărilor.

Cadru de piatră sau de lemn delimitând golul unei uşi sau al unei ferestre, în care se fixează sistemul de închidere sau de siguranţă al acestora. Partea dinspre exterior este adesea decorată prin cioplire, putând contribui la definirea stilistică a edificiului.

Termen care desemnează situaţia specială a unei coloane sau a unui element de sprijin (pilastru) care sunt semiîncastrate într-un zid.

Arta care serveşte propagandei ideologice a unei doctrine, program politic etc.

Înveliş de argilă opacă, de obicei colorat diferit de suport, care acoperă vasul ceramic după ce acesta s-a uscat, prin înmuiere într-o suspensie de pulbere fină de argilă dizolvată în apă.

Parte componentă a structurii unui edificiu clasic sau de orientare clasicizantă, plasată pe capitelurile coloanelor sau pilaştrilor, sub fronton. Antablementul este alcătuit din trei părţi: arhitravă, friză şi cornişă.

Motiv ornamental de origine arabă alcătuit, exclusiv din combinaţii de linii geometrice şi forme vegetale, dispuse după un anumit ritm, simetric de o parte şi de alta a unui ax.

Element decorativ sau figurativ, care are la bază imaginea figurii umane.

Element constructiv care are traseul realizat dintr-o curbă sau din combinaţii de curbe. După forma traseului se definesc diferite tipuri de arcuri:
1. Arcul în plin cintru, sau semicircular;
2. Arcul frânt;
3. Arcul în acoladă;
4. Arcul trilobat sau treflat;
5. Arcul polilobat;
6. Arcul turtit sat plat;
7. Arcul supraînălţat;
8. Arcul în potcoavă;
9. Arcul rampant;
10. Arcul butant - arc de sprijin în exterior spre contraforţii catedralelor gotice;
11. Arcul de descărcare;
12. Arcul dublou - arc suplimentar, menit să preia o parte din împingerile unei bolţi în leagăn etc.

Poarta monumentală ridicată, de obicei întru comemorarea unor victorii militare, cu ocazia trecerii cortegiilor triumfale. Apare în antichitatea romană. Porţile sfinte din Chişinău sunt o mostră de arc de triumf, ridicat în stilul empire-ului rus.

Deschidere practicată intr-un zid, sub un arc, care se sprijină pe montanţi de zidărie sau pe coloane.

Tip de arcadă, în care zidul de sub arc nu este pătruns total de gol, creându-se astfel o nişă plată.

1. Arcadă mică sau şir de arcade foarte puţin adâncite adosate unui perete sau părţilor unei construcţii şi care îmbracă forma de arc;
2. Şir de mici arcade oarbe, cu rost ornamental, sprijinite pe console, baluştri sau lesene.

Nişă acoperită cu o arcadă, uneori bogat decorată, destinată să adăpostească un mormânt. Era săpată în zidul bisericilor, în gropniţe sau în corul bisericilor catolice.

Element arhitectonic, la origine din lemn, apoi din piatră, şi mai târziu, din zidărie, cu dezvoltare orizontală, care uneşte partea superioară a doi sau mai mulţi montanţi. În ordinele clasice (doric, ionic şi corintic) alcătuieşte partea inferioară a antablementului. Când se sprijină pe coloane mai poartă şi denumirea de epistil.

Partea frontală a unei arcade, alcătuită dintr-o suită de unităţi (bolţari de arc, cărămizi), formând o bandă continuă, foarte des ornamentată cu sculpturi. Marile portaluri romanice şi gotice prezintă o succesiune de arhivolte retrase treptat de la faţa zidului.

Volum lateral sau secundar al unul edificiu, uneori adăugat ulterior clădirii principale.

Termen care denumeşte stratul sau straturile interne ce compun tencuiala pentru frescă. Peste stratul de arriccio se aplică stratul superior de intonaco. Cuvântul provine din limba italiană.

Mişcare artistică de la sfârşitul sec. XIX şi începutul secolului XX (primul deceniu) răspândită în toată Europa şi ulterior, în cele două Americi. Art nouveau sub denumirea de "Style Modern" a avut o anumită influenţă şi în arhitectura Basarabiei. În Germania această mişcare artistică era numită "Jugendstil", în Austria - "Sezession", în Italia - Stile Liberty" sau "Stile Floreale", în tradiţia românească se utilizează sintagma "Arta 1900".

Şir de unităţi constructive (pietre, cărămizi) cu o înălţime constantă, dispuse orizontal într-o construcţie.

Etajul terminal, mai scund şi mai retras decât celelalte, situat deasupra cornişei principale a unei clădiri, frecvent utilizat în baroc şi clasicism. Iniţial "atica" desemna elementul arhitectonic cu structură continuă şi efect decorativ, plasat la baza acoperişului pentru a masca pornirea acestuia.

Statuie masculină, nudă sau seminudă, îndeplinind funcţia unei coloane (a unui stâlp sau a unui pilastru), susţinând pe umeri, pe spate sau pe cap părţile portabile ale edificiului (antablementul, balcoanele etc.)

1. La origine, camera principală a casei antice, adăpostind vatra.
2. Prin extensie, spaţiu semideschis care precedă intrarea într-o clădire somptuoasă.

1. În arhitectura romană, curte.
2. Astăzi, sală de festivităţi şi reuniuni importante în incinta unor universităţi sau academii.