Glosar de termeni

a b c d e f g h i j k l m n o p q r s ş t v z

Mulură rotunjită, cu rol pur decorativ, folosită singură sau în combinaţie cu alte tipuri de muluri, făcând parte din ornamentica ancadramentelor de uşi şi de ferestre.

Platformă exterioară cu o latură încastrată într-un zid, delimitată de un parapet metalic sau de zidărie, comunicând cu interiorul construcţiei prin intermediul uneia sau a mai multor uşi.

Lucrare de arhitectură sau de tâmplărie fină, bogat ornamentată, susţinută de colonete libere sau încastrată pe una dintre laturi în zid, care serveşte drept acoperământ pentru un tron, un altar, un amvon sau o statuie.

Colonetă din piatră, lemn, stuc, cu fusul mult bombat la partea inferioară, utilizat în general în suite de elemente identice în arhitectură şi decoraţie.

Vezi: Lesenă

Brâu cu caracter decorativ.

În arhitectura fortificată, amenajare defensivă în faţa intrării principale a unei cetăţi, castel, oraş sau biserici întărite, constând dintr-un spaţiu îngust, cu traseu şicanat, delimitat de ziduri înalte prevăzute cu un drum de strajă, ferestre de tragere şi guri de aruncare.

Denumire dată unui stil din istoria artelor plastice, apărut în Italia la mijlocul secolului XVI, răspândit în întreaga Europă şi ulterior, în America Centrală şi de Sud şi chiar în Asia (Filipine), evoluând până în secolul XVIII.

Tip de relief, puţin profilat faţă de suprafaţa de fundal.

Amenajare defensivă plasată în unghiul unei fortificaţii pentru întărirea acesteia sau în preajma unei întrări, pentru supravegherea ei şi a curtinelor adiacente.

Denumire dată în ţările române, în Evul Mediu, încăperilor care serveau drept tainiţe în biserici sau în casele particulare.

Rocă compactă de origine vulcanică, de culoare neagră, cenuşie, albăstrie, cu striaţiuni, folosită în arhitectură şi sculptură (inclusiv în arta reliefului).

1. Elementul constructiv al unei coloane sau al unui pilastru, cu forme, profile, dimensiuni, proporţii şi decor raportate le întregul din care face parte, contribuind la definirea stilistică a acestuia;
2. Extremitatea inferioară a coloanei sau a pilastrului, care face legătură cu elementul de arhitectură pe care acesta se sprijină: plintă, soclu, balustradă, pardoseală, stilobat etc.

Tip de edificiu roman civil, servind ca spaţiu de întrunire, comercial sau ca loc pentru şedinţele tribunalului. Constă dintr-o sală dreptunghiulară prevăzută în axul uneia dintre latur cu o absidă proeminentă. Începând cu secolul IV după Hristos, bazilicile au început să fie folosite în calitate de biserici creştine, absida fiind mutată de pe latura lungă pe latura scurtă, estică a clădirii, unde ea adăposteşte altarul.

Termen cu nuanţă arhaizantă, desemnând o amenajare specială, din piatră sau cărămidă, la subsolul unei construcţii care în arhitectura civilă particulară este destinat păstrării alimentelor. În arhitectura medievală prezintă uneori interesante rezolvări planimetrice şi spaţiale.

Loc special amenajat sau construcţie independentă (pavilion, chioşc etc.) amplasat în puncte care oferă o deschidere agreabilă, spre peisaj, gândit ca spaţiu de odihnă şi reculegere.

 Conglomerat artificial de materiale diverse (pietricele, nisip, fragmente ceramice, reziduri de ardezie etc.) reunite printr-un liant hidraulic, cunoscut încă din antichitate. Betonul modern are la bază cimentul.
Betonul armat - tehnică modernă de construcţie, constând în turnarea betoanelor în cofraje ale căror nucleu este alcătuit din bare metalice de dimensiuni diferite.

Vas care are forma unui binoclu (arheologie).

Denumire generică pentru edificiile de cult creştin şi pentru comunităţile de credincioşi. Conform planificării lor construcţiile bisericeşti pot căpăta forma de: 1. bazilică, 2. sală, 3. plan central, 4. cruce greacă, 5. plan triconic, 6. cruce latină etc.

Vas care are forma unui trunchi de con dublu (arheologie).

Denumire dată construcţiilor care adăposteau un spital sau chiliilor în care erau îngrijiţi bolnavii. Ulterior, acest sens s-a pierdut, termenul fiind preluat de biserica de mici dimensiuni care era de regulă ridicată în vecinătatea acestor construcţii.

Parte constructivă destinată să acopere un spaţiu, realizată cu elemente rezultate din translarea unor arce cu trasee diferite, sprijinită pe cel puţin doi pereţi laterali. Elementele constitutive poartă denumirea de bolţari.
Conform tipologiei există bolţi simple, realizate prin translarea în spaţiu a unui arc: b. în plin cintru, b. în leagăn sau b. semicilindrice, b. în jumătate de sferă (cupolă), în sfert de sferă (conică) etc.
Bolţile compuse sau complexe, se obţin prin combinarea de tipuri diferite de arce sau chiar a unor b. simple: există b. mănăstirească, b. în ogivă, b. în fagure, b. în evantai, b. cu penetraţii etc.

Sistem de boltire folosit în arhitectura religioasă din Moldova în secolele XV - XVII. Potrivit acestui sistem deasupra pandantivelor, care fac trecerea de la planul pătrat al arcelor mari la planul circular al turlei, este construit un inel de tambur în interiorul căruia sunt dispuse patru arce diagonale ale căror naşteri se află, în proiecţie verticală, deasupra cheilor arcelor mari. Prin acest sistem de boltire se obţine o reducere substanţială a diametrului şi greutăţii tamburului şi cupolei turlei bisericilor. Apare pentru prima dată la Pătrăuţi. La Chişinău acest sistem de boltire este utilizat în biserica Sf.Gheorghe (1819).

Fiecare din elementele constructive din piatră ale unui arc sau ale unei bolţi.

1. În amenajările urbane, limită a spaţiilor destinate pietonilor (trotuare, refugii), amplasată spre partea carosabilă a străzii şi marcată de blocuri de piatră sau de piese special turnate din beton sau ciment.
2. În decoraţie - cadru îngust, care separă între ele registre, scene, personaje respective.

Tip de parament realizat din blocuri de piatră egale ca dimensiuni, puse în asize regulate, a căror latură frontală este tratată în relief, în maniere diferite. Există bosajul "în diamant", bosajul "rotunjit", bosajul de formă "rustucă" etc.

Tip de fereastră care iese în rezalit faţă de planul zidului, sprijinită spre exterior pe console, pe o coloană sau pe prelungirile bârnelor care alcătuiesc suportul pavimentului încăperii căreia îi corespunde şi al cărui spaţiu îl prelungeşte spre exterior.

Denumire dată artei din Ţara Românească de la sfârşitul sec. XVII şi de la începutul sec.XVIII, care îşi i-a numele de la domnitorul Constantin Brâncoveanu.

Element al plasticii arhitectonice, care delimitează registrele de pe faţadele edificiilor. Poate fi realizat în piatră, cărămidă sau alt material. Poate avea formă simplă sau profilată.

Ciocan prevăzut cu dinţi deşi, cu care se prelucrează piatra de construcţie, imprimându-i-se adâncituri sau şanţuri.
A buciarda - a prelucra cu buciarda piatra de construcţii.

Numele dat de italieni "frescei autentice". În această tehnică murală mortarul final (numit intonaco) se aplică pe zid în ziua execuţiei picturii, varul fiind aglutinantul care fixează pigmenţii.

Specie a portretului în pictură şi sculptură, înfăţişând partea superioară a corpului şi, eventual, braţele.