Glosar de termeni

a b c d e f g h i j k l m n o p q r s ş t v z

În bisericile ortodoxe, încăpere centrală destinată cultului, unitară din punct de vedere liturgic cu altarul, dar separată de acesta prin intermediul iconostasului. De plan pătrat sau dreptunghiular, naosul este lărgit prin abside laterale în cazul bisericilor de tip triconc.

Portic cu un singur etaj situat în faţa navei bisericii, care înlocuieşte, din sec.V d. Hristos atriumul la bisericile creştine. În Evul Mediu nartexul desemna coridorul plasat transversal, faţă de axul bisericii, închis sau având formă de portic, situat la intrarea în corpul principal şi separat de navă printr-un zid. Dacă nartexul este situat în exteriorul zidului de faţadă se numeşte exonartex, iar în interior endonartex. Nartex este sinonim cu cuvântul pronaos.

Punct sau linie aflate în plan orizontal la o anumită înălţime a unei construcţii, care marchează pornirea desfăşurării în spaţiu a unei bolţi.

(arhit.) Parte a unei biserici de plan dreptunghiular, cuprinsă între sanctuar şi intrare. Acest spaţiu poate fi unitar, în cazul unei biserici - sală, sau compartimentat: în cazul unei bazilici. În cazul bisericilor ortodoxe nava este compartimentată de obicei în naos, pronaos şi uneori, pritvor (sau exonartex). Denumirea de navă este legată de imaginea simbolică a bisericii - corabie, de aici derivând folosirea termenului de "navă" pentru desemna o biserică ortodoxă de plan dreptunghiular. (fr. nef, it. navata).

Vezi: Mandylion

Teritoriu rezervat îngropării morţilor, şi, prin aceasta teritoriu cu valenţe sacrale. Necropole există din preistorie şi până în prezent, denumirea lor modernă fiind în limba română cimitir. Necropolele erau de două feluri:
a) de incineraţie
b) de inhumaţie.
Necropolă este numit un spaţiu dintr-o biserică, rezervat înmormântărilor.

Stil internaţional în arhitectură şi artele decorative, apărut ca o variantă a istorismului caracteristic secolului XIX. Se manifestă prin imitarea decoraţiei şi posibilităţilor de expresie specifice vechiului stil gotic medieval.

Epoca pietrei noi sau şlefuite, caracterizată prin importante transformări tehnice, economice, sociale şi cultural artistice. A durat aproximativ între anii 5500-2500 înainte de Hristos. Neoliticul urmează mezoliticul şi precede eneoliticul.

1. În arhitectura gotică element profilat, cioplit în piatră, alcătuit din bolţari, făcând parte integrantă din structura bolţilor; pe scheletul alcătuit din nervuri se sprijină pânzele de boltă.
2. Element structural sau ornamental, formând un fel de creastă (coastă), asemănător nervurilor gotice, folosit în arhitectura modernă şi în artele decorative, cu scopul măririi rezistenţei unor materiale.

Spaţiu de dimensiuni mici sau relativ reduse în raport cu cel al unei încăperi sau cu suprafaţa unui zid, rezervat în grosimea unui perete, cu rol funcţional sau decorativ, prin crearea unui ritm special pe faţade. În general nişa este plasată la o anumită înălţime deasupra solului.

Fiecare dintre planurile orizontale suprapuse care alcătuiesc un edificiu construit pe verticală, de la subsol până la mansardă sau pod.