Glosar de termeni

a b c d e f g h i j k l m n o p q r s ş t v z

Monument pe piatră, cel mai adesea monolit, dispus vertical, înalt şi subţire, în formă de trunchi de piramidă, terminat în partea superioară printr-un vârf piramidal, numit piramidon.

Tip de fereastră ovală sau rotundă, situată, de regulă, la nivelul mansardelor sau al podurilor, străpungând un fronton.

Nişă de mici dimensiuni, cu terminaţie semicirculară, în arc frânt sau în acoladă, cu fundul plat, având un rol decorativ. De regulă ocniţele alcătuiesc şiruri care înconjoară un edificiu în partea lui superioară.

(Lat.) Deschidere circulară în centrul unei cupole cu diametru foarte mare.

1. În arhitectura gotică, tip de arc diagonal realizat din nervuri de piatră profilate, amplasate la nivelul muchiilor a două bolţi care se întretaie, contribuind la crearea unui fel de schelet solid pe care se sprijină bolţarii şi se echilibrează forţele de împingere.
2. Denumire incorectă, dar deseori utilizată pentru a defini arcele frânte ale ferestrelor şi portalelor catedralelor şi bisericilor gotice şi pseudogotice.

Piesă ceramică, de obicei nesmălţuită, care serveşte la realizarea anumitor forme de învelitori (în special la acoperişuri).

Meşteşug artistic, apărut încă în neolitic, ce se ocupă de producerea recipientelor din argilă.

Termen care, asociat cu un adjectiv, desemnează, în arhitectura antică romană, tehnica de construcţie a zidului sau a pavimentului.

Tehnică de construcţie care alternează asize de piatră cu asize de ceramică.

Pavilion cu mari suprafeţe vitrate orientate spre sud, în care se creau condiţii speciale pentru cultivarea unor plante tropicale.

Personaj, reprezentat frontal, cu mâinile ridicate la nivelul umerilor şi depărtate de corp, cu palmele deschise întruchipând ideea de rugăciune. În pictura medievală este una din atitudinile caracteristice ale Maicii Domnului Platytera.

(arhit.) Sistem de părţi portabile şi portante ale edificiilor caracterizat printr-un stil bine definit al proporţiilor şi decoraţiei (în special al coloanelor şi antablementului). Antichitatea greacă a cunoscut trei ordine: cel doric, cel ionic şi cel corintic. Romanii au utilizat ordinele greceşti, modificându-le puţin în cadrul ordinelor toscan şi compozit. Redescoperirea ordinelor antice a avut loc în renaştere, pentru a deveni o normă a construcţiilor în stilurile clasicist, neoclasicist şi empire.

Aranjarea elementelor unei faţade, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, în funcţie de un anumit ritm şi alternanţă, definind astfel caracteristica unui stil.

Motiv geometric, fitomorf, zoomorf sau antropomorf ce are funcţia de a orna, de a spori calitatea estetică a unui obiect de artă, a unui monument sau a unui edificiu arhitectonic.

Ceas de dimensiuni mari, de formă circulară sau pătrată, fixat pe faţada unei clădiri (biserică, turn, primărie, arc de triumf etc.).

Capelă sau anexă a unei biserici, în care sânt depozitate oseminte. O formă specială de osuar se întâlneşte în arhitectura sud-slavă (capela-osuar de la Mănăstirea Bacikovo, Bulgaria, sec. XI-XII), în care primul nivel al construcţiei este reprezentat de osuar, iar cel superior are funcţia de capelă funerară.

Motiv decorativ realizat dintr-un şir de elemente de forma unei semisfere sau a unui semiovoid, plasat în partea superioară a capitelurilor ionice, deasupra volutelor.